Femeia de afaceri :)

Mă oprisem în mijlocul drumului şi mă uitam lung după ea. Cineva, probabil, îşi imagina că salivez şi-mi satisfac mental fanteziile. Părul strâns într-un coc înalt, costumul gri metalizat din două piese – sacou şi fustă puţin peste genunchi, servietă din piele neagră, pantofi negri cu toc de opt centimetri descriau fără echivoc genul de femeie director de multinaţională, prinsă într-un vârtej comercial sau managerial. Paşii ei de lungime uşor peste medie, bărbia puţin ridicată, mâna încleştată pe mînerul fin al servietei, toate indicau forţă, siguranţă, determinare. Cei din jur care mă priveau îşi imaginau că eu văd, cu ochii minţii, dincolo de costumul gri turnat impecabil, un corp aproape de perfecţiune. Şi nu doar stau încremenit de frică sau emoţie, ci, cu un curaj nebun dat de singularitatea evenimentului, trag disperat de lenjeria neagră cu dantelă fină. M-am trezit atunci când o puştoaică cu ochelari a dat peste mine. Femeia de afaceri se urcase într-o maşină sclipitoare, bleumarin, cu geamuri fumurii, condusă de un tip îmbrăcat în costum. Restul drumului m-am gândit la ea. Acest gen de femeie nu ştie să se apere de fanteziile noastre. Doar le provoacă, intenţionat sau involuntar, fără să observe vreodată ridicolul unei astfel de ţinute specific masculine. Pe undeva, ascunsă, o genă feminină, îşi face de cap în corpul nostru.

Moda

Creatorii de modă au fost întotdeauna sclavii momentelor de inspiraţie. Ei îşi caută ideile în trecutul colorat, specific unor civilizaţii apuse sau într-un viitor imaginat mai mult sau mai puţin inspirat. Par a fi legaţi strict de arta această frivolă a apariţiei în public, de nevoia noastră de a fi înveliţi sclipitor şi accesorizaţi ideal. În fine, industria aceasta a modei are o structură complexă, dar aş vrea să discut doar despre parada propriu-zisă. Pentru mulţi, esenţa defilării manechinelor e complet denaturată. Ei nu sunt interesaţi de obiecte, ci de persoane. Bărbaţii au diverse idei, dorinţe stridente sau mute, legate de purtătoarele ocazionale de colecţii. Şi le imaginează lipsite de haine, îndepărtând aiurea scopul principal al prezenţei lor pe un podium înalt, de lemn. Eventuala goliciune este judecată strâmb ca fiind doar un artificiu de încălzire pentru bărbaţii aflaţi în căutare sau aşteptare încordată.

Merită amintit spiritul de observaţie al unui creator de modă. Prezentarea lui a fost ovaţionată minute în şir. În locul binecunoscutelor manechine de talie internaţională a folosit vedete XXX. Posibil la fel de bine cunoscute de participanţi. Rămâne să concluzionăm. Moda e, într-un fel subtil, un apel la sexualitatea noastră nestăpânită. Hainele sunt privite doar de femeile din sală. Cele heterosexuale. Restul au fantezii.

Simbiotul

El este un ‘tip’ ciudat, de pe o altă planetă, un fel de gândac care nu poate trăi decât într-o simbioză reciproc avantajoasă cu o gazdă umană. Acum este şi se foloseşte de corpul unui tip cu un fizic interesant, păstrând controlul complet asupra conştiinţei şi minţii. Ea este medic, pământeană, profundă, umblată prin galaxie, fără complexe şi idei preconcepute. Se cunosc de mult şi prietenia lor este de fapt o iubire neascunsă. Într-o zi nefericită, corpul gazdă moare, dar el, gândacul, reuşeşte să se transfere la limită într-un nou corp, mult mai frumos, de femeie perfectă. Relaţia lor se răceşte brusc, deşi ea (el, în fapt) îi face doctoriţei avansuri serioase. Aş pune ezitarea ei pe seama faptului bulversant că el este, complet năucitor pentru ea, femeie. Într-un târziu, el scapă de corpul perfect de femeie şi se transferă, pentru o perioadă scurtă de tranziţie, în corpul celui mai bun prieten al doctoriţei. Dragostea ei se reaprinde brusc, viguros, făcând-o să se arunce nebuneşte în braţele lui. De ce să refuzi o femeie perfectă şi să strici o prietenie frumoasă? Iubirea e doar sex? Doar sex obişnuit?

Posterul

Gustul nostru pentru frumos e evident. Nu putem trăi fără să aruncăm priviri admirative spre frumuseţile care trec în viteză pe lângă noi. Suntem sclavii unor pasiuni mici şi trecătoare, făcute pentru vedete care, pentru noi, nu părăsesc niciodată cuşca de sticlă a televizorului. Cu toate astea ele ne populează, pentru câteva nopţi, visele sau, pentru cîteva momente, imaginaţia. În mod curios aceste fantezii nu sunt legate de mici aventuri presărate cu un romantism ieftin, siropoase, şi nu au nimic casnic în ele. Nu ne putem imagina mergând la braţ cu o astfel de iluzie, străbătând un parc plin de magnolii înflorite. Nu, noi simţim doar dorinţa sexului pur, fără menajamente inutile, fără preludii plictisitoare sau explicaţii ulterioare. Un fel de sport în reprize scurte, fără reguli inutile, unde scorul se ţine doar pentru o singură persoană. Un eu gol, care nu-şi poate imagina locul de muncă fără posterul, dezbrăcat identic, lipit pe uşa vestiarului sau dulapului personal. Obiectul acesta al adoraţiei zilnice a fost transformat într-un fetiş care ne poate conduce, ţinându-ne de mâna neocupată, către sfârşitul zilei de muncă.

Trei graţii

Mişa Platonov trăieşte lipsit de griji şi speranţă, luat de valul de înălţime medie al vieţii normale. Soţia şi copilul sunt, probabil, în funcţie de starea de moment, greutăţi atârnate la piciorul cu care păşeşte sau accidente miraculoase care-i împlinesc existenţa. Ana, gazdă de ocazie, femeie trecută de o primă tinereţe, inteligentă, cu care împărtăşeşte o afinitate spirituală evidentă, îi trezeşte sentimente puternice cărora nu le poate face faţă. Declaraţiile lui sunt sincere, refuzul e schiţat neîndemânatic, iar căderea e explicabilă într-o clipă. Sofia e iubirea din tinereţe, cea care vedea în el talentul, promisiunea, viitorul corect. Decisă şi cu un aer amintind nostalgic de o perioadă fără griji, nici ea nu poate fi refuzată, mai ales după ce despărţirea s-a clarificat ca fiind o neînţelegere.

Le iubeşte pe rând, le uită în aceeaşi ordine, renunţă la ele, vrea să-şi refacă viaţa, să fugă, să revină, într-o succesiune ameţitoare, nereuşind să treacă niciodată proba prezentului care-l întoarce mereu din drum, apelând la o conştiinţă adormită sau ameţită. Nu poate alege între mama copilului său, iubirea din tinereţe sau legătura mai mult decât spirituală cu femeia pe care o apreciază atât de mult. E prins într-un vârtej provocat de un acelaşi sentiment, care i se arată în felurite chipuri, toate schimonosite. Răsucirile lui, abandonurile, elanul inconştient de o clipă, toate îl duc în pragul nebuniei, îl ajută să moară de mâna sigură a trecutului său, întruchipat de Sofia.

Soluţia evidentă, nedescoperită de Platonov, de nimeni, ar fi încercarea de a asambla din personaje distincte, o făptură care trăieşte între vremuri, amintind de tinereţe, respirând în prezent, oferind fără ezitări tot ce pare că ne împlineşte, cu promisiunea sigură a unei afinităţi imposibil de erodat în timp. Amestecaţi aici frumuseţea, libertatea, înţelegerea şi veţi obţine ceea ce nimeni nu speră conştient: femeia perfectă de care ai voie să te îndrăgosteşti. Restul ar trebui abandonate. Imediat. Înainte să le faci să sufere.

Take this longing

Înainte de a trece mai departe, merg pe firul ciudat al legăturilor şi pe axa Warhol – Velvet Underground – Nico – Cohen, găsesc o melodie obsesiv-melancolică care marcheză nostalgia celebrului cântăreţ, poet sau prozator, pentru muza blondă, impresariată şi impusă de Warhol. Un tip instabil în dragoste, ca orice artist respectabil, se agaţă ciudat de o iubire neîmpărtăşită, venită dintr-o ţară “exotică”, plină de blonde şterse şi reci. Şi cum nouă, bărbaţilor, nostalgiile ne crează o aură misterioasă, de tipi sensibili şi constanţi, ne ataşăm organic de ele, devenind un singur corp, imposibil de condus pe cărări obişnuite.

La intervale neregulate de timp, amintirile incomplete ne obligă la gesturi, mai mult sau mai puţin artistice, pline de nostalgie. Locul acesta gol din adâncul nostru, fără urme de atingere fizică, ne mişcă mai mult decât orice altă experienţă sau informaţie. Suntem mai degrabă purtaţi de vânt, decât urniţi de un motor intern.

Many men have loved the bells / You fastened to the rein, / And everyone who wanted you / They found what they will always want again. / Your beauty lost to you yourself / Just as it was lost to them. // Oh take this longing from my tongue, / Whatever useless things these hands have done. / Let me see your beauty broken down / Like you would do for one you love.

Banana

Să revin puţin la Warhol. Promovarea unei formaţii nu e lucru uşor. Alegerea unei imagini reprezentative, a unui simbol, e o chestie care nu ţine doar de talent, ci şi de inspiraţie şi noroc. A ales o banană, prezentată în stilul său simplu, comercial, uşor de obţinut. Legătura, imposibil de distrus, dintre o banană şi o femeie pare cea mai banală formă de aluzie sexuală. Apelând la ea, nu face decât să-şi dovedească limitele şi geniul.

O tânără, care cu nonşalanţă îşi promovează imaginea, mâncând o banană în public, e la fel de apreciată ca un film de 90 de minute, cu temă XXX. Apropierea, realitatea fizică şi imaginaţia noastră, întrece cu uşurinţă produsul brut, efectiv şi virtual. Asta ne conduce la o concluzie simplă: banana e modelul perfect pentru o aluzie. Buzele roşii, ciorapii cu bandă adezivă, pantofii cu toc cui bikini, acadelele, baloanele, felinarul roşu se aliniază cuminţi la rând. La rând putem aşeza şi filmele porno, cele fără scene de sex oral. Toate sunt aluzii de gradul doi, prea evidente.

Un bărbat n-ar trebui să mănânce banane. Cel puţin în public.

The biggest nothing

Totul poate fi simplificat, redus la esenţe, stors de amănunte. Din orice problemă, oricât de complexă, putem extrage cu puţin talent, o idee de tip clişeu, pe care o putem imprima pe un tricou, după cum putem defila cu ea, agăţată în vârful unui băţ, în timpul unei revolte. Tipul ăsta, Warhol, în inspiraţia lui genial-simplificatoare, a transformat arta în cultură de masă şi reclama la produse de serie în artă. De ce n-ar avea şi autoritatea de a vorbi, despre orice, la fel de inspirat?

Sex is the biggest nothing of all time.

Şi iată cum agitaţia noastră (de multe ori, zilnică) devine ridicolă, inutilă şi, la limită, amuzantă. Plecând de la premisa valabilităţii, această remarcă, cu aerul ei decisiv, rămâne să ne conducă paşii în continuare. Iar dacă la sfârşitul maratonului vom ajunge la altă concluzie, înseamnă că imaginea aceea stridentă, reprodusă în milioane de exemplare, a lui Marlyn Monroe, e doar un kitsch ordinar.

Tremur de frică. Ideea că zbaterea noastră de origine divină, pentru cele câteva clipe de extaz, e doar o pierdere de vreme, nefiind urmată de o împlinire, o renaştere sau măcar o satisfacţie care să dureze decent de mult, mă doare. Mi se pare că într-o clipă de luciditate, Warhol a avut dreptate. Nu simt nimic.