Înainte de a trece mai departe, merg pe firul ciudat al legăturilor şi pe axa Warhol – Velvet Underground – Nico – Cohen, găsesc o melodie obsesiv-melancolică care marcheză nostalgia celebrului cântăreţ, poet sau prozator, pentru muza blondă, impresariată şi impusă de Warhol. Un tip instabil în dragoste, ca orice artist respectabil, se agaţă ciudat de o iubire neîmpărtăşită, venită dintr-o ţară “exotică”, plină de blonde şterse şi reci. Şi cum nouă, bărbaţilor, nostalgiile ne crează o aură misterioasă, de tipi sensibili şi constanţi, ne ataşăm organic de ele, devenind un singur corp, imposibil de condus pe cărări obişnuite.La intervale neregulate de timp, amintirile incomplete ne obligă la gesturi, mai mult sau mai puţin artistice, pline de nostalgie. Locul acesta gol din adâncul nostru, fără urme de atingere fizică, ne mişcă mai mult decât orice altă experienţă sau informaţie. Suntem mai degrabă purtaţi de vânt, decât urniţi de un motor intern.
Many men have loved the bells / You fastened to the rein, / And everyone who wanted you / They found what they will always want again. / Your beauty lost to you yourself / Just as it was lost to them. // Oh take this longing from my tongue, / Whatever useless things these hands have done. / Let me see your beauty broken down / Like you would do for one you love.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu